Dacă se oglindește în noi...

 

“Noi toți privim … ca într-o oglindă, slava Domnului...” (2 Corinteni 3:18)

   Nori subţiri, albi rămân în urma noastră, dedesubt. Umbra lor se întinde deasupra câmpurilor verzi, deasupra satelor mărunte, deasupra drumurilor înguste. Soarele îşi trimite razele peste nori. Chiar şi prin micuțul geam se uită înăuntru câte o rază hoinară.

    De aici, din înălţimea de câteva mii de metri, grijile de jos devin mărunte. Nu se văd decât acoperişuri roşii, păduri verzi și mări de grâu: mulţime de pete colorate. Privită de aici, de sus, lumea arată altfel.

    Cât de multă frumuseţe ai ascuns în lumea noastră, Doamne! Dar noi fugim numai, ne făurim planuri trecătoare şi urmărim cărările nostre egoiste. Ce fel de dragoste ai în Tine, de ne-ai văzut şi ne consideri preţioşi? Cum se poate că viaţa noastră o atragi la Tine şi ne ridici privirea sus, spre Tine? Până la urmă ne faci să înţelegem: dacă ne uităm la Tine, vom vedea totul cu alţi ochi.

    Sub noi se schimbă peisajul, zburăm deasupra unor aşezări locuite. În oglinda lacului se vede umbra avionului. Şi dintr-o dată, doar pentru o clipă, pe un acoperiş de sticlă a sclipit lumina soarelui. Chiar şi din geamul micuţ al avionului a fost vizibil!

    Doamne, dacă lumina Ta din noi s-ar oglindi aşa de departe! Și dacă am oglindi în continuu, în timp ce Te privim pe Tine, în timp ce prin Duhul Tău ne formezi asemănători Ţie... Dacă am oglindi neîntrebând cine se uită, cine o vede, cine observă, ca fereastra liniştită din care lumina soarelui a sclipit în ochii mei...

    Să Te oglindim: asta ne-ai încredinţat!

Raza dintre nori

 

    Prin locul liber dintre nori strălucesc raze de soare – și aici o rază, și acolo o altă rază.

    La fel, prin crăpăturile slăbiciunilor, neajunsurilor mele poate să strălucească Hristos. Dacă Îl las… Și atunci nu va mai fi în prim-plan fisura, pentru că lumina care trece prin ea atrage toate privirile.

    Astfel nu eu, ci Hristos este în prim-plan...

Crinii

 și-au deschis florire ascunzându-se după trandafiri. Le-am fotografiat când deja o parte dintre flori au trecut:

Garofița pitică este pline de flori:

Și trandafirii! În special soiul cățărător Elfe are multe flori și e plăcut parfumat:

Parfum de lavandă

 

“... noi suntem ... o mireasmă a lui Hristos ...” (2 Corinteni 2:15)

   De câteva zile urmăream cu atenţie tufele de lavandă. Florile mov străluceau în bătaia soarelui. Albine şi fluturi zburau neobosite de pe o floare pe alta. Când m-am aplecat mai aproape de tufe am auzit un zumzet ca şi cum toate albinele din împrejurimi s-ar fi întâlnit la aceste flori. Ce le-a atras aici? m-am întrebat uitându-mă la ele. Să fie oare parfumul care acoperă totul în acceastă dupămasă târzie?

    Am aşteptat până forfota din jurul tufelor s-a îmblânzit într-o linişte umplută doar de muzică de greieri. S-a întunecat deja când am tăiat florile înmiresmate. În bucătărie, în timp ce le aranjez, mă înconjoară parfumul de flori de lavandă.

    Dintr-o dată mă opreşte un gând: „noi suntem ... o mireasmă a lui Hristos...”. Iau în mână pe rând fiecare floare: cele scurte şi cele lungi. Toate poartă în ele aceeaşi mireasmă. Căci toate şi-au tras seva de pe aceeaşi tulpină.

    „Suntem o mireasmă...” răsună în mine Cuvântul. Tijele înflorite de lavandă împrăştie mireasma lor în jur. Nu o fac luându-se la întrecere sau fălindu-se cu parfumul lor. Ci simplu, din lăuntru, dându-se pe ele. Cele mici împreună cu cele mari. Cele drepte împreună cu cele strâmbe. Atrag la ele fluturi şi albine. Sau acoperă fiecare colţişor cu mireasma lor. Nu pot să trec pe lângă ele fără să le observ.

    Suntem mireasma lui Hristos – răsună în mine gândul... O mireasmă care se împrăştie în jur.

    Cine o observă?

S-au umplut de flori

 tufa de lămâiță și caprifoiul:

 

Ultimul pom fructifer, curmalul japonez, a înflorit:

 

Tufele de lavandă sunt vizitate des de fluturi, alibini, viespi:

 

După multele ploi mazărea rodește frumos:

El se îngrijește și de tine!

 

“Nu vă îngrijorați de viața voastră...” (Matei 6:25)

   Când am plecat dimineața, lângă poartă stătea un mac roșu. La colțul străzii alți maci se legănau în vânt: nenumărate minuni în zilele obișnuite. Dar seara, când am ajuns acasă, lângă poartă m-au primit doar petale roșii, căzute jos. ”Azi e, mâine nu mai e” – m-am gândit când am închis poarta. Și mi-am amintit cuvintele cunoscute: ”Nu va îngrijorați!”

    Dimineața și seara văd flori noi și petale care cad. Îmi plec capul în timp ce mă mustră noi și noi flori roșii. Căci Dumnezeu îi îmbracă pe fiecare cu atâta frumusețe! Și în fiecare nouă zi – altele noi. El decide și lungimea vieții lor: destul de lungă să împrăștie semințe noi, speranța unor vieți noi. Sunt promisiunea unor flori noi într-un nou an.

    Și eu sunt ca un fir de iarbă care azi e și mâine poate nu îl mai găsești. Pandemia a luat mulți oameni dragi dintre noi. Războiul ne-a lăsat fără pace și plini de teamă. Dar încep să înțeleg deja: nu lungimea vieții mele contează, ea e decisă de Dumnezeu. Căci dacă fac partea mea, pentru care am fost trimisă, e îndeajuns.

    Privirea mea mângâie macii roșii de lângă drumul meu. ”Astfel se îngrijește Dumnezeu și de tine!” îmi zâmbesc florile roșii scăldate în soare. Pentru fiecare zi e îndeajuns din bogăția Lui. Și când privirea mea Îl regăsește pe Dumnezeul cel Atotputernic în florile simple, inima mea se liniștește. Căci ce ar putea rezolva îngrijorarea mea?

    ”Nu te îngrijora!” îmi reamintesc din nou și din nou. Dacă Dumnezeu îmbracă astfel macii simpli, nu se îngrijește el oare de copii Lui? El mă cunoaște și știe fiecare gând al meu. El cunoaște fiecare nevoie a mea. În fiecare zi El se îngrijește de mine!

    El se îngrijește și de tine!

Adânc înrădăcinată

 

“… înrădăcinați și zidiți în El...” (Col 2:7a)

   După ploaie, aproape dintr-o dată, s-au umplut straturile de buruieni. Unele mai mici, timide, altele mai zvelte se înalță pline de viață. Le scot afară pe rând, căci repede ar sufoca legumele din straturi. Și în timp ce buruienile scoase ajung în găleată, sunt unele care se opun. Oricum le trag, nu ies cu rădăcină. Poate se rupe frunza, tulpina, dar rădăcina rămâne în pământ.

    Curăț straturile pe rând și găsesc din nou și din nou aceeași plantă. S-a înrădăcinat adânc acest pir – îmi spun în timp ce încerc să-l scot mai din adâncime. Și mă oprește gândul: să fiu înrădăcinată adânc, ca pirul! Chiar dacă rădăcina i se rupe, planta răsare din nou, în curând, plină de viață.

    Ca și pirul în pământul din strat – dacă așa ar deveni parte din mine credința, speranța, dragostea! N-ar putea s-o smulgă furtuna cea mare, n-ar putea s-o nimicească noaptea cea întunecată, suferința, “de ce?”-urile fără răspuns, n-ar putea s-o distrugă nimic. Căci ar răsări din nou, ca pirul…

    De aș avea o astfel de credință! De ar trăi în mine o astfel de speranță! De ar fi dragostea mea mereu vie! Oare se poate? - mă întreb.

    Și aud răspunsul de la rădăcina de pir care se rupe: dacă se înrădăcinează adânc în tine… Știu acum: se poate, dacă mă înrădăcinez adânc în El!