Recunoștința

 

     Recunoștința nu e altceva decât să mă uit cu ochi deschiși. Căci doar așa pot să observ motivele de mulțumire care sunt în fața mea la fiecare pas.

    Și care e opusul recunoștinței? Nemulțumirea? Dacă nu sunt mulțumitoare – sunt nemulțumită? Nu mi-ar face plăcere o astfel de caracterizare. Cu atât mai puțin m-aș descrie astfel când mă prezint. Dumnezeu face atât de multe lucruri cu mine și pentru mine în fiecare zi. Nu sunt oare totuși nemulțumită?

    ”Dacă te gândești că ți se cuvin anumite lucruri, nu vei fi mulțumitoare pentru ele” – mi-a spus soțul meu. Despre aceasta este vorba – formarea gândirii. Pentru că totul este har, nu merit, nu mi se cuvine, nu sunt vrednică de ele. Depinde doar de cum văd lucrurile.

    Dacă răsare soarele, chiar și când mă așteaptă o zi mai grea – învăț să spun mulțumesc. Pentru că noua zi ascunde în ea noi oportunități. Am nevoie doar de ochi deschiși ca să le văd. Căci sentimentele, prejudecățile, presupunerile de multe ori mă orbesc. Mă orbesc să nu văd binecuvântările. Sau le fură sclipirea și diamantele prețioase devin astfel pietre gri, obișnuite, fără valoare.

    Am nevoie doar de ochi deschiși. Căci fiecare zi ascunde mii de pietre prețioase. Trebuie doar să le observ, să le adun pe toate și văd deja cât sunt de bogată. Și nu pot să nu Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce face El. Dacă totuși nu observ aceste binecuvântări – îmi petrec zilele vieții ca un cerșetor…

    Tu ce vezi?

Deasupra noastră e cerul înalt - 2.

 

     Îmi place câmpia. Cel puțin această mică bucată din ea pe care o pot privi în drum spre casă. Căci cerul pare înalt cum acoperă totul cât pot vedea cu ochii. Îmi aduce aminte de mâna care mă păzește de sus...

Cuvinte care poartă viaţă

 

“... căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Luca 6:45)

   Când am semănat seminţele mărunte în grădină m-am bucurat dinainte de recolta viitoare. Am udat de mai multe ori acel loc, iar mai apoi plăntuţele noi.

    Când a venit vremea recoltării, cu zâmbet larg am scos din pământ ridichile de lună roşii şi rotunde.

    Dar în bucătărie zâmbetul mi-a îngheţat pe faţă simţind iuţimea care se împrăştia cu repeziciune. „Nu le-am udat destul!” am tras concluzia în clipa următoare, tristă. Ceea ce a promis bucurie a produs dezamăgire.

    Oare şi cuvintele mele atunci sunt iuţi când nu îmi ud inima destul cu apa vie? Când las la o parte, când reduc timpul în care inima mea e inundată de cuvintele lui Dumnezeu aducătoare de viaţă, ceea ce creşte în mine devine amar, iute, înţepător. Iar cuvintele care îmi ies din gură mă trădează pe neaşteptate. Ele vor fi cuvinte care ajung doar până la urechi, fără să înalţe inima. Ele doar vor zdrobi, apăsa, fărâmiţa. Căci de fiecare dată „din prisosul inimii vorbeşte gura”.

    Ştiu acum: dacă mă scald zilnic în apa vie care mă curăţă, în apa care îmi dă viaţă, ceea ce va creşte în inima mea, ceea ce va ieşi pe gura mea va fi aducător de viaţă. Vor fi cuvinte vii, de încurajare, pline cu dragoste. Cuvinte care să-L arate pe Dumnezeu. Ca izvorul care potoleşte setea – setea, care se ascunde în fiecare dintre noi...

E doar iluzie

 “Noi trăim veșnic,
draga mea,
nu uita niciodată!”
- mi-a spus.

Pe fața noastră
se pot așeza riduri,
în părul nostru
se furișează
fire cărunte,
numărul anilor noștri
poate crește rapid,
totuși:
toate acestea sunt
doar iluzii.

Ceea ce e ascuns
înlăuntrul nostru,
aceea e veșnic:
despre acea parte
vom da socoteală,
trebuie să o păstrăm
ca o comoară,
ce purtăm în noi
trebuie să îngrijim
- restul sunt
doar iluzii.

“Noi trăim veșnic”
- mi-a spus -
“nu uita niciodată!”