Cuvinte care poartă viaţă

 

“... căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Luca 6:45)

   Când am semănat seminţele mărunte în grădină m-am bucurat dinainte de recolta viitoare. Am udat de mai multe ori acel loc, iar mai apoi plăntuţele noi.

    Când a venit vremea recoltării, cu zâmbet larg am scos din pământ ridichile de lună roşii şi rotunde.

    Dar în bucătărie zâmbetul mi-a îngheţat pe faţă simţind iuţimea care se împrăştia cu repeziciune. „Nu le-am udat destul!” am tras concluzia în clipa următoare, tristă. Ceea ce a promis bucurie a produs dezamăgire.

    Oare şi cuvintele mele atunci sunt iuţi când nu îmi ud inima destul cu apa vie? Când las la o parte, când reduc timpul în care inima mea e inundată de cuvintele lui Dumnezeu aducătoare de viaţă, ceea ce creşte în mine devine amar, iute, înţepător. Iar cuvintele care îmi ies din gură mă trădează pe neaşteptate. Ele vor fi cuvinte care ajung doar până la urechi, fără să înalţe inima. Ele doar vor zdrobi, apăsa, fărâmiţa. Căci de fiecare dată „din prisosul inimii vorbeşte gura”.

    Ştiu acum: dacă mă scald zilnic în apa vie care mă curăţă, în apa care îmi dă viaţă, ceea ce va creşte în inima mea, ceea ce va ieşi pe gura mea va fi aducător de viaţă. Vor fi cuvinte vii, de încurajare, pline cu dragoste. Cuvinte care să-L arate pe Dumnezeu. Ca izvorul care potoleşte setea – setea, care se ascunde în fiecare dintre noi...