Rugăciune

 Îmi place mult traducerea The Message:

Imaginea din noi

 

“… până ce va lua Hristos chip în voi” (Gal 4:19)

   O învelitoare albă de zăpadă m-a primit când am ieşit dimineaţa pe stradă. Doar câte o urmă de picior i-a trădat pe cei care au trecut pe acolo. Urme dese lăsate de picioruşe mici sau urme de pantofi ale unor picioare care fac paşi mari. Și urma cizmei mele a rămas în zăpada încă neatinsă până atunci.

    Dincolo, pe strada aglomerată zăpada s-a făcut deja fleaşcă. Urmele lăsate au fost de nerecunoscut. Pete murdare de noroi au colorat albul zăpezii. Nimic nu mai vorbea despre frumuseţea cu care zăpada a venit de sus... Cei care treceau acum nici nu au observat-o, s-a pierdut prima urmă.

    Apoi au dispărut urmele, chiar şi petele albe - s-a topit zăpada. Picioarele mele calcă acum pe asfalt gri. Dar în mine a rămas această imagine de dimineaţă: urma singuratică în zăpadă. Încă se putea recunoaşte modelul tălpii care a păşit acolo…

    Și împreună cu ea a rămas în mine şi gândul: "... până ce va lua Hristos chip în voi"... La fel ca urma pe sufletele albe ca zăpada. Până când este doar una, se poate recunoaşte de departe. Nu trebuie o analiză deosebită. Iţi sare în ochi...

    Dar dacă curăţia lui a devenit fleaşcă - cine va recunoaşte urma care se desenează? Pe Hristos care ia chip în noi? În mine, în tine...

Notă: poza și inspirația sunt mai vechi, mesajul e actual și azi...

Creații mai vechi

 Am găsit câteva poze mai vechi - le-am făcut în urmaă cu 10-15 ani, cu excepția uneia care e mai recentă, are doar vrea 5 ani:

șervețel aplicat pe piatră

felicitare de Crăciun, în formă de stea

aici se ascundeau alte felicitări

decorațiune în casă

buchet de trandafiri din frunze de toamnă

Oare care este cea recentă?

Sunt doar umbre

 

    Când am intrat în cameră, în semiîntuneric, de sub draperie am văzut întinzându-se amenințător câteva umbre. În prima clipă când le-am zărit am tresărit ca și cum un ”balaur” cu multe picioare s-ar ascunde acolo. Dar când am aprins lumina am văzut ce a produs acele umbre înspăimântătoare. Orhideele de pe pervazul geamului și-au întins rădăcinile până departe. Ele se vedeau de sub draperie.

    ”Ți-e frică de umbre?” m-a întrebat când a văzut cum am tresărit. ”Să nu îți fie frică de umbre!” m-a încurajat în timp ce și-a pus mâna pe umărul meu.

    Pentru că e umbră, doar umbră ceea ce se așează peste mine. Singurătatea care vrea să-mi fie parteneră statornică. Așteptarea care pare că nu se termină niciodată. Răspunsul care nu vine. Situația în care Dumnezeu nu pășește, nu face, nu răspunde așa cum aș dori eu. Toate sunt doar umbre, chiar dacă mă înspăimântă.

    Dar când se aprinde lumina, umbrele dispar. Și când Dumnezeu va da la o parte ca pe o draperie ceea ce acum acoperă lumina, voi vedea floarea minunată. Voi vedea ceea ce și-a tras puterea din rădăcinile întinse. Ceea ce El a lucrat în mine în timp ce eu vedeam doar umbre. Atunci, în lumină voi vedea ceea ce acum doar credința poate vedea: e doar umbră. Nu mai mult, decât o umbră…

    ”Să nu îți fie frică de umbre!” răsună ca un ecou în mine. Harul nu lasă ca umbra să mă apese, să mă culce la pământ, să mă doboare. Și când se înalță deasupra mea amenințător, harul și atunci – chiar atunci – mă înconjoară!

Primăvara din ianuarie

 Zilele trecute am constatat surprinsă că nu doar brândușele dar și narcisele au apărut în unele locuri în grădină:

narcisele

bândușele

Și nu doar rozmarinul înflorește, ci și lilicelele (Iberis sempervirens) care de obicei e plin cu flori doar în aprilie-mai:

rozmarin

lilicele

Iar în timp ce eu documentam situația din grădină am fost atent supravegheată :)

Fulgi de zăpadă

 

“Slujiți Domnului.” (Romani 12:11)

   Mă uit la fulgii de zăpadă care dansează în vânt. Sunt unii mai mari, alții mai mici. Împreună îmbracă grădina în haină de iarnă. Pătura albă acoperă totul încet, nu se mai vede ce a fost acolo înainte.

    Fiecare fulg de nea, oricât de mic, își face partea lui. Împreună cu ceilalți formează o pătură protectoare în grădina înghețată. Nu e neînsemnat nici un fulg, oricât de mic ar fi.

    Noi totuși ne gândim că ceea ce am putea face e prea puțin. Nimeni n-ar observa. "Are vreo valoare ce facem noi?" ne întrebăm. Dar ca un fulg mic, fiecare slujire e importantă. E nevoie de ea. Este loc pentru ea. Fiecare slujire oferită altora e prețioasă.

    Mă uit la fulgii care cad. Ce ar fi dacă fiecare fulg mic ar spune: sunt prea mic, prea neînsemnat? Ar mai fi oare pătură de zăpadă care să protejeze de îngheț? Care să bucure ochii prin frumusețea ei? Care să se așeze albă, pură peste pământul negru?

    Cad, tot mai cad fulgii de zăpadă. Nu este neînsemnat nici un fulg care și-a făcut partea! Nu este neînsemnată nici o slujire pe care o facem cu dragoste...

(Notă: cînd am scris aceste gânduri ningea...)

El se îngrijește

 

Mă voi bucura în Domnul

 

“Chiar dacă… eu tot mă voi bucura în Domnul” (Habacuc 3:17-18)

   Sunt zile reci, când vântul bate furtunos iar ceața se așează în jur prea des. Soarele uneori nici nu apare pe cer. Veștile-s triste și stârnesc îngrijorare, iar bucuria de multe ori se lasă așteptată. Acum un an se încheie și altul nou îmi stă în față. Urmează încă multe zile de iarnă și când mă uit în jur nu sunt multe motive de bucurie. Smochinul din grădină stă în ger cu crengile goale. Via e fără frunze, fără rod. Câmpiile din jur sunt pustii, acoperite de brumă.

    Totuși, ca un licăr de speranță răsună cuvintele profetului, citite de dimineață: ”eu tot mă voi bucura în Domnul”. Dumnezeu e punctul de reper sigur în haosul din jur. Credința în El, ca o ancoră sigură mă poate ține când vânturile vuiesc pe lângă mine. Iar în orice furtună El este stânca ce rămâne nemișcată când toate în jur se prăbușesc.

    Începe un nou an. Vin zile frumoase și zile grele. Vor fi zile cu râsete, veselie și pline de clipe fericite. Vor fi și zile cenușii, cu poveri apăsătoare și vise sparte-n bucăți. Dar în anii care au trecut Dumnezeu S-a făcut cunoscut în viața mea în multe feluri. Știu acum, când mă uit înainte: în ciuda a ceea ce văd în jur nu sunt singură, Domnul e lângă mine. Doar El mă va călăuzi printre munții și văile ce mă așteaptă în zilele care vin. Doar El îmi va face piciorul capabil să umble pe piscuri însorite și în văi adânci, întunecate. Doar împreună cu El voi trece prin ceea ce îmi stă în față.

    Și chiar dacă planurile mele se vor pierde în urma mea neîmplinite, chiar dacă durerea îmi va da târcoale, chiar dacă nori grei vor acoperi soarele pe cer: eu tot mă voi bucura în Domnul. Doar în El este bucuria, pacea, tăria mea. Doar El este stânca mea, sprijinul meu, adăpostul meu.

    Voi începe chiar de azi. Mă voi bucura acum, în clipa prezentă. El este motivul bucuriei mele, nu circumstanțele și ceea ce mă înconjoară. El este Dumnezeul care nu se schimbă. Prezența Lui va face ca fiecare zi să aibă destulă lumină să pot merge înainte. Ținându-L de mână pașii mei vor înainta siguri pe calea Lui. Și într-o zi, călăuzit de El, voi ajunge acasă, în casa cerească.

    Acolo nu vor fi umbre, nici lacrimi sau durere. Acolo mă voi bucura în prezența Lui o eternitate...