Când am intrat în cameră, în semiîntuneric, de sub draperie am văzut întinzându-se amenințător câteva umbre. În prima clipă când le-am zărit am tresărit ca și cum un ”balaur” cu multe picioare s-ar ascunde acolo. Dar când am aprins lumina am văzut ce a produs acele umbre înspăimântătoare. Orhideele de pe pervazul geamului și-au întins rădăcinile până departe. Ele se vedeau de sub draperie.
”Ți-e frică de umbre?” m-a întrebat când a văzut cum am tresărit. ”Să nu îți fie frică de umbre!” m-a încurajat în timp ce și-a pus mâna pe umărul meu.
Pentru că e umbră, doar umbră ceea ce se așează peste mine. Singurătatea care vrea să-mi fie parteneră statornică. Așteptarea care pare că nu se termină niciodată. Răspunsul care nu vine. Situația în care Dumnezeu nu pășește, nu face, nu răspunde așa cum aș dori eu. Toate sunt doar umbre, chiar dacă mă înspăimântă.
Dar când se aprinde lumina, umbrele dispar. Și când Dumnezeu va da la o parte ca pe o draperie ceea ce acum acoperă lumina, voi vedea floarea minunată. Voi vedea ceea ce și-a tras puterea din rădăcinile întinse. Ceea ce El a lucrat în mine în timp ce eu vedeam doar umbre. Atunci, în lumină voi vedea ceea ce acum doar credința poate vedea: e doar umbră. Nu mai mult, decât o umbră…
”Să nu îți fie frică de umbre!” răsună ca un ecou în mine. Harul nu lasă ca umbra să mă apese, să mă culce la pământ, să mă doboare. Și când se înalță deasupra mea amenințător, harul și atunci – chiar atunci – mă înconjoară!
No comments:
Post a Comment