În lumina minunilor

“Credința ta te-a tămăduit” (Matei 9:22)

    Dimineața, înainte de plecare citesc întâmplările de demult. Sunt vindecări minunate. Și spre sfârșit mă întâlnesc cu aceleași cuvinte din nou și din nou: fie după credința ta. Și se întâmplă minunea: bolnavul pleacă văzând, curățit, eliberat. A fost vindecat!

    Mă gândesc la durerea lor, însoțitorul suferințelor trupești: cea a orbirii, a leprei, a bolii. Și la durerea sufletului: a întrebărilor, a ochilor care așteaptă răspuns, a mâinilor lăsate în jos descurajate. Durerea ultimei scântei care refuză să cedeze. Trup frânt, suflet frânt. O viață frântă.

    Totuși, cum de au avut acești oameni simpli și trudiți credință? Chiar și după mulți ani? Și cum de nu au renunțat după ce toată averea le-a fost consumată de medici care nu au putut să îi ajute? Când nimeni nu le-a adus ameliorare? Nimeni nu a găsit rezolvare?

    Știu doar că au crezut. Cu ultima lor putere rămasă s-au prins de acest nume ca de ultima lor speranță. Au mers, s-au furișat lângă Isus. Sau doar au strigat. Neputincioși, având nevoie de ajutor I s-au adresat Lui. Și răspunsul simplu a fost îndeajuns pentru minune: fie după credința ta!

    ”Dacă vrei Doamne” a spus un lepros. A știut oare că vindecarea, curățirea e doar la El?

    Dacă vrei, Doamne, norul e alungat de vânt. Dacă vrei, picioarele mele învață să meargă mai departe, unde Tu mă conduci. Dacă vrei, ochii mei pot să vadă dincolo de ceea ce e vizibil. Dacă vrei, sufletul meu e dezlegat de legăturile care mă țin captivă. Dacă vrei, frica paralizantă e alungată departe. Dacă vrei, mâna Ta care curăță mă poate face om nou. Dacă vrei, viața îmi dă avânt pentru mai departe…

    Și aproape că aud cum spui: Vreau! Fie după credința ta...

Flori

S-au deschis primii trandafiri:

Culoare florilor de lavandă e deja vizibilă:

În fața porții au apărut macii:

Panseluțele plantate primăvara înfloresc:

Duceți-vă… propovăduiți Evanghelia

 (Marcu 16:15)

   În amestecul doliului și a lacrimilor dintr-o dată a răsunat o altă melodie. Maria Magdalena a adus vestea: "A înviat Domnul!" Dar lumina nu a ajuns dincolo de ceața necredinței până la inimi. Nici din gura celor doi ucenici nu a răsunat vestea mai cu putere. Chiar dacă și ei s-au întâlnit cu El.

    Și ca ucenicii atunci, mulți dintre noi nici azi nu credem că El poate să facă imposibilul. Iartă Dumnezeu păcatele? Ale mele sunt prea mari… Se apleacă El la cel obosit? Pe mine nimeni nu mă observă… Aduce El speranță? Dă putere? Oferă soluție? Problemele mele sunt prea grele, prea complicate, prea…

    Dar El vine. Se oprește și lângă noi cum a făcut demult când S-a oprit lângă cei unsprezece. Atunci i-a mustrat pe ucenici pentru necredința lor. Nouă oare ce ne-ar spune azi? Căci El nu S-a schimbat în cursul timpului. El și azi e același Domn înviat.

    Și când în sfârșit lumina cuvintelor Lui face să dispară ceața din fața ochilor noștri, înțelegem cine este El. Și auzim clar care este chemarea: Duceți-vă, spuneți și altora! Maria Magdalena acest lucru l-a făcut. Cei doi ucenici care au ajuns în Emaus nu au putut să tacă. Iar azi sunt atâtea inimi îmbrăcate în necredință care așteaptă o veste care să aducă bucurie. În jurul nostru atâția așteaptă vestea bună. Cine va merge la ei?

    Chemarea și azi este de actualitate: Du-te și spune altora! Astfel lumina Hristosului viu va străluci mai departe și azi!

Într-o seară

în grădină m-am întâlnit cu un vizitator vagabond. A fost de treabă și m-a lăsat să îl fotografiez :D

Ca și penultimul pom, mult după ceilalți, și moșmonul a înflorit:

Iar primele fructe (boabă de miere) sunt aproape coapte:

Lâna caprelor e plin de flori albe, ca un covor:

Învăț

 că cel mai mult contează
nu ceea ce fac,
ci cine sunt

nu cea ce realizez,
ci pe cine ating

nu ceea ce creez,
ci pe fața cui aduc zâmbet

nu dăltuirea pe piatră,
ci urma pe suflet

nu banii cheltuiți,
ci timpul petrecut

nu lucrurile mari,
ci atențiile mici, de zi cu zi

nu visele mari,
ci realizările mici

nu lungimea vieții,
ci calitatea ei...

În grădină

 liliacul mov și cel alb s-a deschis:

 Drăcila japozenă și-a deschis florile mici:

 Măceșul și-a arătat primele flori:

 Și ca o surpriză, aceste trei lalele galbene și-au făcut apariția după ce toate celelalte lalele s-au dus deja:

Alerg spre țintă

 

“… alerg înainte...” (Filipeni 3:12)

   A fost o zi călduroasă de mai. Ajunsă acasă m-am dus să ud răsadurile proaspăt plantate. Plăntuțele mici trebuiau udate cu răbdare, așa că m-am lăsat jos, aproape de ele. Și în timp ce apa curgea încet la picioarele plantelor de roșii, am sesizat o mișcare mică. O umbreluță de păpădie se legăna ca și cum vântul ar sufla-o împleticindu-se deasupra bulgărilor de pământ. Apoi am văzut o furnică harnică, mică, ce o ducea cu ea, ca pe un steag. Umbreluța se balansa în timp ce drumul furnicii trecea prin urcușul și coborâșul bulgărilor de pământ. O urmăream zâmbind cum înainta spre mușuroi.

    Așa ar trebui și eu să țin steagul meu sus – m-am gândit. Așa ar trebui, plină de curaj, să merg înainte, ca această furnică harnică și mică. În fața ei e un bulgăre cât un munte, care trebuie urcat sau ocolit. Iar coborând în adânc se clatină, dar totuși rămâne ridicată sus mica umbreluță.

    Astfel de viață e și a mea. Drumul meu duce prin văi și dealuri, dar Cineva mă are în vedere, de sus. Și chiar dacă nu Îi înțeleg fiecare îndrumare, El e gata să mă călăuzească. Sub conducerea Lui pot pășii cu pași siguri. Ținându-mi steagul sus – ca toți să Îl vadă pe El - pot să merg înainte, pe drumul Lui.

    Și chiar dacă, precum umbreluța furnicii, din când în când se clatină semnul meu, steagul ridicat înalt care arată spre Dumnezeu, nu pot renunța. Drumul nu se termină cu urcușul sau valea adâncă din fața mea. Ca și furnica harnică: întotdeauna trebuie să merg înainte. Picioarele mele, chiar și împleticindu-se, duc înainte mica mea viață care arată spre El, până la ținta cerească. Ajunsă acasă, voi putea pune jos în siguranță mica umbreluță care ascunde sămânța…

    Dar tu? Ții și tu steagul tău ridicat în drum spre casa cerească?