“… alerg înainte...” (Filipeni 3:12)
A fost o zi călduroasă de mai. Ajunsă acasă m-am dus să ud răsadurile proaspăt plantate. Plăntuțele mici trebuiau udate cu răbdare, așa că m-am lăsat jos, aproape de ele. Și în timp ce apa curgea încet la picioarele plantelor de roșii, am sesizat o mișcare mică. O umbreluță de păpădie se legăna ca și cum vântul ar sufla-o împleticindu-se deasupra bulgărilor de pământ. Apoi am văzut o furnică harnică, mică, ce o ducea cu ea, ca pe un steag. Umbreluța se balansa în timp ce drumul furnicii trecea prin urcușul și coborâșul bulgărilor de pământ. O urmăream zâmbind cum înainta spre mușuroi.
Așa ar trebui și eu să țin steagul meu sus – m-am gândit. Așa ar trebui, plină de curaj, să merg înainte, ca această furnică harnică și mică. În fața ei e un bulgăre cât un munte, care trebuie urcat sau ocolit. Iar coborând în adânc se clatină, dar totuși rămâne ridicată sus mica umbreluță.
Astfel de viață e și a mea. Drumul meu duce prin văi și dealuri, dar Cineva mă are în vedere, de sus. Și chiar dacă nu Îi înțeleg fiecare îndrumare, El e gata să mă călăuzească. Sub conducerea Lui pot pășii cu pași siguri. Ținându-mi steagul sus – ca toți să Îl vadă pe El - pot să merg înainte, pe drumul Lui.
Și chiar dacă, precum umbreluța furnicii, din când în când se clatină semnul meu, steagul ridicat înalt care arată spre Dumnezeu, nu pot renunța. Drumul nu se termină cu urcușul sau valea adâncă din fața mea. Ca și furnica harnică: întotdeauna trebuie să merg înainte. Picioarele mele, chiar și împleticindu-se, duc înainte mica mea viață care arată spre El, până la ținta cerească. Ajunsă acasă, voi putea pune jos în siguranță mica umbreluță care ascunde sămânța…
Dar tu? Ții și tu steagul tău ridicat în drum spre casa cerească?
No comments:
Post a Comment