Când furtuna lovește

 

“Și deodată s-a stârnit pe mare o furtună… strașnică...” (Matei 8:24)

   Uneori noaptea sosește pe neașteptate. Și împreună cu ea vine și furtuna care zguduie totul. Se întâmplă când ne-am dori liniștire, să răsuflăm ușurați. Dintr-o dată ne înconjoară zgomot de război, valul bolii, durerea singurătății. Vântul aruncă barca vieții noastre ca pe o jucărie. Iar noi ne zbatem singuri în corabia săltată de valuri. Valuri care aproape că ne acoperă.

    Și ucenicii au fost deznădăjduiți. Și ca o ultimă scăpare, o ultimă speranță s-au apropiat de Isus și L-au trezit. ”Doamne, scapă-ne!” au strigat. Ce au văzut în El de I s-au adresat Lui? Au știut că e Domnul vântului și al apei? Le-a fost îndeajuns ce au auzit din gura Lui, ce au văzut din faptele Lui, ce au ajuns să cunoască din El. A fost îndeajuns să caute scăparea la El.

    Noi totuși de multe ori încercăm să dăm piept cu furtuna singuri. Apucăm vâslele. Așteptăm ajutor din corăbiile vecine. Sau scoatem din barcă cu paharul apa adusă de valul care ne copleșește. Și deznădăjduiți ne zbatem în corabia vieții noastre, singuri.

    De ce doar târziu, când puterile ne lasă, pe jumătate scufundați strigăm: ”Doamne, scapă-ne!”? Ce fel de cuvinte am auzit din gura Lui de nu le cunoaștem puterea? Ce am văzut din faptele Lui de nu avem încredere în El? Ce am ajuns să cunoaștem din El dacă nu știm că El este Domnul cerului și al pământului, Domnul vântului și al valurilor, Domnul mării și al uscatului?

    Când în sfârșit ne aducem aminte, ca de un colac de salvare de Dumnezeu, El ne aude strigătul după ajutor. La cuvântul Lui furtuna cea strașnică se îmblânzește într-o mare liniște. Sau pășind afară din corabia care stă să se scufunde, picioarele noastre învață să calce pe valuri, împreună cu El…

    Vin furtuni în viața noastră. Dar împreună cu El vom trece prin valuri biruitori!

Ce rămâne după mine?

 

    Se înserează. Razele de soare calde își iau rămas bun. Piatra pe care au bătut razele toată ziua radiază căldură încă. Fructele din pom sunt călduțe încă după soare. În stratul din grădină legumele cresc în fiecare zi.

    Eu ce las după mine? - mă întreb. Când se sfârșește viața mea aș vrea să rămână și după mine ceva așa cum căldura soarelui rămâne în fructele care se coc, în rodul grădinii, în spicele de grâu...

Urme colorate

 

    Pe farfurie stau înșirate picături colorate de apă. Cireșele au lăsat după ele culoare roșie în fiecare picătură. Picăturile portocalii au rămas după caise. Și cum mă uit la aceste picături colorate de pe farfurie, înțeleg că fiecare își lasă urma ei pe unde trece.

    Eu ce fel de urmă las după mine? - mă întreb. Rămâne oare după mine ceva frumos, valoros? Este vizibil în mine Hristos? Rămâne urma Lui pe acolo pe unde trec pașii mei? Unde ajung cuvintele mele? Unde are impact ceea ce fac?

    Cireașa poate lăsa doar culoare roșie după ea. În cine trăiește Hristos lasă urma Lui pe unde trece.

    În fiecare zi las urme după mine, oriunde merg, oriunde sunt, orice fac. Urmele cui le las după mine?

Comori ascunse

 

“… îmbrăcați-vă… cu smerenie...” (Coloseni 3:12)

   Ploile din zilele trecute au împrospătat grădina. Acum razele de soare încălzesc plantele cu mângâierea lor caldă, de vară. În timp ce mă plimb în partea din spate a grădinii, zăresc niște puncte roșii, vioaie în desișul frunzelor verzi. Tufele de zmeur plantate acolo ascund fructe dulci. Tulpinile lor înalte sunt curbate în jos sub povara roadelor.

    În scurt timp revin cu un bol gol în mână să culeg fructele coapte. “Trebuie să te apleci ca să le vezi!” - îl avertizez pe însoțitorul meu când ne apropiem de zmeuri. Și într-adevăr, zărim multe fructe care ne zâmbesc roșii, coapte. Le culegem pe rând și bolul se umple repede cu fructele gustoase. Aplecându-ne descoperim noi și noi comori acolo unde nu părea să mai fie ceva de cules.

    “Trebuie să te apleci...” răsună cuvintele în mine. Uneori aceasta e calea ca să găsesc comori. Uneori acesta e prețul. Totuși, de multe ori îmi este atât de greu. Mă oprește obișnuința, mândria, necredința. Uneori nu vor să se aplece nici capul, nici genunchii, nici inima. Oare chiar e nevoie să mă aplec, să îmi plec genunchii, să mă smeresc pentru a găsi comori ascunse? Comori ascunse privirilor disprețuitoare, aruncate de sus, de la distanță? Oare comorile descoperite cu inima smerită merită acest preț?

    Ridic frunzele care atârnă în jos și îmi zâmbesc fructele roșii, coapte, gata de cules. Le adun pe toate, pe rând, în bol și mă gândesc la inima smerită, aplecată de bună voie. Apoi privesc fructele din bol, le zâmbesc și eu și gust câteva dintre ele. Savoarea fructelor din gură îmi confirmă: a meritat să le culeg, pe fiecare dintre ele.

    Încurajată, privesc înainte și știu deja: merită să mă aplec, să caut comorile găsite doar de cei cu inima smerită...