Comori ascunse

 

“… îmbrăcați-vă… cu smerenie...” (Coloseni 3:12)

   Ploile din zilele trecute au împrospătat grădina. Acum razele de soare încălzesc plantele cu mângâierea lor caldă, de vară. În timp ce mă plimb în partea din spate a grădinii, zăresc niște puncte roșii, vioaie în desișul frunzelor verzi. Tufele de zmeur plantate acolo ascund fructe dulci. Tulpinile lor înalte sunt curbate în jos sub povara roadelor.

    În scurt timp revin cu un bol gol în mână să culeg fructele coapte. “Trebuie să te apleci ca să le vezi!” - îl avertizez pe însoțitorul meu când ne apropiem de zmeuri. Și într-adevăr, zărim multe fructe care ne zâmbesc roșii, coapte. Le culegem pe rând și bolul se umple repede cu fructele gustoase. Aplecându-ne descoperim noi și noi comori acolo unde nu părea să mai fie ceva de cules.

    “Trebuie să te apleci...” răsună cuvintele în mine. Uneori aceasta e calea ca să găsesc comori. Uneori acesta e prețul. Totuși, de multe ori îmi este atât de greu. Mă oprește obișnuința, mândria, necredința. Uneori nu vor să se aplece nici capul, nici genunchii, nici inima. Oare chiar e nevoie să mă aplec, să îmi plec genunchii, să mă smeresc pentru a găsi comori ascunse? Comori ascunse privirilor disprețuitoare, aruncate de sus, de la distanță? Oare comorile descoperite cu inima smerită merită acest preț?

    Ridic frunzele care atârnă în jos și îmi zâmbesc fructele roșii, coapte, gata de cules. Le adun pe toate, pe rând, în bol și mă gândesc la inima smerită, aplecată de bună voie. Apoi privesc fructele din bol, le zâmbesc și eu și gust câteva dintre ele. Savoarea fructelor din gură îmi confirmă: a meritat să le culeg, pe fiecare dintre ele.

    Încurajată, privesc înainte și știu deja: merită să mă aplec, să caut comorile găsite doar de cei cu inima smerită...