Dacă se oglindește în noi...

 

“Noi toți privim … ca într-o oglindă, slava Domnului...” (2 Corinteni 3:18)

   Nori subţiri, albi rămân în urma noastră, dedesubt. Umbra lor se întinde deasupra câmpurilor verzi, deasupra satelor mărunte, deasupra drumurilor înguste. Soarele îşi trimite razele peste nori. Chiar şi prin micuțul geam se uită înăuntru câte o rază hoinară.

    De aici, din înălţimea de câteva mii de metri, grijile de jos devin mărunte. Nu se văd decât acoperişuri roşii, păduri verzi și mări de grâu: mulţime de pete colorate. Privită de aici, de sus, lumea arată altfel.

    Cât de multă frumuseţe ai ascuns în lumea noastră, Doamne! Dar noi fugim numai, ne făurim planuri trecătoare şi urmărim cărările nostre egoiste. Ce fel de dragoste ai în Tine, de ne-ai văzut şi ne consideri preţioşi? Cum se poate că viaţa noastră o atragi la Tine şi ne ridici privirea sus, spre Tine? Până la urmă ne faci să înţelegem: dacă ne uităm la Tine, vom vedea totul cu alţi ochi.

    Sub noi se schimbă peisajul, zburăm deasupra unor aşezări locuite. În oglinda lacului se vede umbra avionului. Şi dintr-o dată, doar pentru o clipă, pe un acoperiş de sticlă a sclipit lumina soarelui. Chiar şi din geamul micuţ al avionului a fost vizibil!

    Doamne, dacă lumina Ta din noi s-ar oglindi aşa de departe! Și dacă am oglindi în continuu, în timp ce Te privim pe Tine, în timp ce prin Duhul Tău ne formezi asemănători Ţie... Dacă am oglindi neîntrebând cine se uită, cine o vede, cine observă, ca fereastra liniştită din care lumina soarelui a sclipit în ochii mei...

    Să Te oglindim: asta ne-ai încredinţat!