Când furtuna lovește

 

“Și deodată s-a stârnit pe mare o furtună… strașnică...” (Matei 8:24)

   Uneori noaptea sosește pe neașteptate. Și împreună cu ea vine și furtuna care zguduie totul. Se întâmplă când ne-am dori liniștire, să răsuflăm ușurați. Dintr-o dată ne înconjoară zgomot de război, valul bolii, durerea singurătății. Vântul aruncă barca vieții noastre ca pe o jucărie. Iar noi ne zbatem singuri în corabia săltată de valuri. Valuri care aproape că ne acoperă.

    Și ucenicii au fost deznădăjduiți. Și ca o ultimă scăpare, o ultimă speranță s-au apropiat de Isus și L-au trezit. ”Doamne, scapă-ne!” au strigat. Ce au văzut în El de I s-au adresat Lui? Au știut că e Domnul vântului și al apei? Le-a fost îndeajuns ce au auzit din gura Lui, ce au văzut din faptele Lui, ce au ajuns să cunoască din El. A fost îndeajuns să caute scăparea la El.

    Noi totuși de multe ori încercăm să dăm piept cu furtuna singuri. Apucăm vâslele. Așteptăm ajutor din corăbiile vecine. Sau scoatem din barcă cu paharul apa adusă de valul care ne copleșește. Și deznădăjduiți ne zbatem în corabia vieții noastre, singuri.

    De ce doar târziu, când puterile ne lasă, pe jumătate scufundați strigăm: ”Doamne, scapă-ne!”? Ce fel de cuvinte am auzit din gura Lui de nu le cunoaștem puterea? Ce am văzut din faptele Lui de nu avem încredere în El? Ce am ajuns să cunoaștem din El dacă nu știm că El este Domnul cerului și al pământului, Domnul vântului și al valurilor, Domnul mării și al uscatului?

    Când în sfârșit ne aducem aminte, ca de un colac de salvare de Dumnezeu, El ne aude strigătul după ajutor. La cuvântul Lui furtuna cea strașnică se îmblânzește într-o mare liniște. Sau pășind afară din corabia care stă să se scufunde, picioarele noastre învață să calce pe valuri, împreună cu El…

    Vin furtuni în viața noastră. Dar împreună cu El vom trece prin valuri biruitori!