“Slujiți Domnului.” (Romani 12:11)
Mă uit la fulgii de zăpadă care dansează în vânt. Sunt unii mai mari, alții mai mici. Împreună îmbracă grădina în haină de iarnă. Pătura albă acoperă totul încet, nu se mai vede ce a fost acolo înainte.
Fiecare fulg de nea, oricât de mic, își face partea lui. Împreună cu ceilalți formează o pătură protectoare în grădina înghețată. Nu e neînsemnat nici un fulg, oricât de mic ar fi.
Noi totuși ne gândim că ceea ce am putea face e prea puțin. Nimeni n-ar observa. "Are vreo valoare ce facem noi?" ne întrebăm. Dar ca un fulg mic, fiecare slujire e importantă. E nevoie de ea. Este loc pentru ea. Fiecare slujire oferită altora e prețioasă.
Mă uit la fulgii care cad. Ce ar fi dacă fiecare fulg mic ar spune: sunt prea mic, prea neînsemnat? Ar mai fi oare pătură de zăpadă care să protejeze de îngheț? Care să bucure ochii prin frumusețea ei? Care să se așeze albă, pură peste pământul negru?
Cad, tot mai cad fulgii de zăpadă. Nu este neînsemnat nici un fulg care și-a făcut partea! Nu este neînsemnată nici o slujire pe care o facem cu dragoste...
(Notă: cînd am scris aceste gânduri ningea...)
No comments:
Post a Comment