Recunoștința

 

     Recunoștința nu e altceva decât să mă uit cu ochi deschiși. Căci doar așa pot să observ motivele de mulțumire care sunt în fața mea la fiecare pas.

    Și care e opusul recunoștinței? Nemulțumirea? Dacă nu sunt mulțumitoare – sunt nemulțumită? Nu mi-ar face plăcere o astfel de caracterizare. Cu atât mai puțin m-aș descrie astfel când mă prezint. Dumnezeu face atât de multe lucruri cu mine și pentru mine în fiecare zi. Nu sunt oare totuși nemulțumită?

    ”Dacă te gândești că ți se cuvin anumite lucruri, nu vei fi mulțumitoare pentru ele” – mi-a spus soțul meu. Despre aceasta este vorba – formarea gândirii. Pentru că totul este har, nu merit, nu mi se cuvine, nu sunt vrednică de ele. Depinde doar de cum văd lucrurile.

    Dacă răsare soarele, chiar și când mă așteaptă o zi mai grea – învăț să spun mulțumesc. Pentru că noua zi ascunde în ea noi oportunități. Am nevoie doar de ochi deschiși ca să le văd. Căci sentimentele, prejudecățile, presupunerile de multe ori mă orbesc. Mă orbesc să nu văd binecuvântările. Sau le fură sclipirea și diamantele prețioase devin astfel pietre gri, obișnuite, fără valoare.

    Am nevoie doar de ochi deschiși. Căci fiecare zi ascunde mii de pietre prețioase. Trebuie doar să le observ, să le adun pe toate și văd deja cât sunt de bogată. Și nu pot să nu Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce face El. Dacă totuși nu observ aceste binecuvântări – îmi petrec zilele vieții ca un cerșetor…

    Tu ce vezi?