Parfum de lavandă

 

“... noi suntem ... o mireasmă a lui Hristos ...” (2 Corinteni 2:15)

   De câteva zile urmăream cu atenţie tufele de lavandă. Florile mov străluceau în bătaia soarelui. Albine şi fluturi zburau neobosite de pe o floare pe alta. Când m-am aplecat mai aproape de tufe am auzit un zumzet ca şi cum toate albinele din împrejurimi s-ar fi întâlnit la aceste flori. Ce le-a atras aici? m-am întrebat uitându-mă la ele. Să fie oare parfumul care acoperă totul în acceastă dupămasă târzie?

    Am aşteptat până forfota din jurul tufelor s-a îmblânzit într-o linişte umplută doar de muzică de greieri. S-a întunecat deja când am tăiat florile înmiresmate. În bucătărie, în timp ce le aranjez, mă înconjoară parfumul de flori de lavandă.

    Dintr-o dată mă opreşte un gând: „noi suntem ... o mireasmă a lui Hristos...”. Iau în mână pe rând fiecare floare: cele scurte şi cele lungi. Toate poartă în ele aceeaşi mireasmă. Căci toate şi-au tras seva de pe aceeaşi tulpină.

    „Suntem o mireasmă...” răsună în mine Cuvântul. Tijele înflorite de lavandă împrăştie mireasma lor în jur. Nu o fac luându-se la întrecere sau fălindu-se cu parfumul lor. Ci simplu, din lăuntru, dându-se pe ele. Cele mici împreună cu cele mari. Cele drepte împreună cu cele strâmbe. Atrag la ele fluturi şi albine. Sau acoperă fiecare colţişor cu mireasma lor. Nu pot să trec pe lângă ele fără să le observ.

    Suntem mireasma lui Hristos – răsună în mine gândul... O mireasmă care se împrăştie în jur.

    Cine o observă?