Adânc înrădăcinată

 

“… înrădăcinați și zidiți în El...” (Col 2:7a)

   După ploaie, aproape dintr-o dată, s-au umplut straturile de buruieni. Unele mai mici, timide, altele mai zvelte se înalță pline de viață. Le scot afară pe rând, căci repede ar sufoca legumele din straturi. Și în timp ce buruienile scoase ajung în găleată, sunt unele care se opun. Oricum le trag, nu ies cu rădăcină. Poate se rupe frunza, tulpina, dar rădăcina rămâne în pământ.

    Curăț straturile pe rând și găsesc din nou și din nou aceeași plantă. S-a înrădăcinat adânc acest pir – îmi spun în timp ce încerc să-l scot mai din adâncime. Și mă oprește gândul: să fiu înrădăcinată adânc, ca pirul! Chiar dacă rădăcina i se rupe, planta răsare din nou, în curând, plină de viață.

    Ca și pirul în pământul din strat – dacă așa ar deveni parte din mine credința, speranța, dragostea! N-ar putea s-o smulgă furtuna cea mare, n-ar putea s-o nimicească noaptea cea întunecată, suferința, “de ce?”-urile fără răspuns, n-ar putea s-o distrugă nimic. Căci ar răsări din nou, ca pirul…

    De aș avea o astfel de credință! De ar trăi în mine o astfel de speranță! De ar fi dragostea mea mereu vie! Oare se poate? - mă întreb.

    Și aud răspunsul de la rădăcina de pir care se rupe: dacă se înrădăcinează adânc în tine… Știu acum: se poate, dacă mă înrădăcinez adânc în El!