În fața ușii

 

“Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20b)

   Săptămâna trecută totul vestea primăvara: termometrul, adierea vântului, ziua care se lungea. Razele de soare au ademenit narcisele și zambilele din grădină. Bobocii lor au început să se deschidă deja.

    Narcisa de sub geam, încălzită de razele soarelui, și-a desfăcut deja clopotul galben când înghețul a salutat-o, revenit. Iar noaptea, o plapumă de zăpadă a îmbrăcat totul în alb, mimând iarna.

    Uneori așa simțim și noi. Tânjim după primăvară, tânjim după casa noastră, tânjim după Mirele nostru. Dar ne înșală de atâtea ori ceea ce vedem cu ochii noștri. În jur e iarnă, e luptă, e întuneric. Ne dezamăgesc prietenii, ne întristează visele spulberate, ne părăsesc speranțele. Suntem gata de multe ori să renunțăm, să o lăsăm mai moale, să ne ascundem lumina mică. Chiar dacă știm că trebuie să pășim înainte...

    Narcisa galbenă stă cu povara ei albă, înclinată până la pământ. Ea nu s-a tras înapoi, nu s-a ascuns sub pământ speriată de zăpada venită pe neașteptate. Ea anunță primăvara în ciuda iernii de aparență. Ea știe: chiar și atunci când ochii noștri nu văd altceva decât cerul gri și plapuma de zăpadă, în fața ușii e mult așteptata primăvară.

    Așa trebuie să stăm și noi, privind înainte – să așteptăm neclintiți, în ciuda aparențelor. El, Mirele nostru, este deja în fața ușii, sosește!