“… în casa de poposire nu era loc pentru ei...” (Luca 2:7)
Mă uit la burticile care se rotunjesc ale colegelor mele. Poartă o viață nouă cu ele. În ele. Ca Maria, care a spus “da” la marea provocare. Ea a devenit loc, un locaș în care Fiul lui Dumnezeu a crescut. El a crescut până cînd în noaptea de Crăciun a devenit vizibil: S-a născut. Și L-au văzut magii veniți din răsărit și păstorii simpli. Ușa a fost deschisă pentru oricine. Și L-au recunoscut pe El toți cei care-L așteptau cu ochi deschiși: bătrânul Simeon și văduva Ana. Și Copilul a crescut.
Răsună în mine și azi cea mai mare provocare: să devin loc. Să devin loc, unde în lumea aceasta rece, străină, Hristos poate locui. Să devin loc, unde El poate crește. Să devin loc, unde El poate fi recunoscut.
Pentru că cel mai mare cadou este să Îi fac loc Lui. Să aibă loc și El în calendarul meu, în ordinea mea de zi, în rândul relațiilor mele. Și cel mai bun mod de a-I pregăti acest loc Lui este pe genunchii mei.
Dacă spun “da” planului lui Dumnezeu, dacă-L las să crească în mine: El devine vizibil și pentru alții. Astfel strălucește minunea vieții și sclipirea ei ajunge la inimile altora. Ca steaua din Betleem, care strălucește în noaptea întunecată și atrage inimi care-L caută. Și cei care-L găsesc îngenunchiază înaintea Lui și I se închină.
Crăciunul poate deveni și azi minunea unei vieți noi. În mine: viața lui Hristos...
No comments:
Post a Comment