Metanoia

 

“… să vă prefaceți prin înoirea minții voastre...”(Romani 12:2)

     E o după-masă târzie, un sfârșit de noiembrie friguros. Pe pietrele din jurul casei cad picături mici, rare de ploaie. Smulg rochița-rândunicii care a apărut și s-a extins printre pietre. Cum de a crescut aici? mă întreb. Cum și-a găsit lumină și sol roditor prin stratul de pietre această buruiană? Am smuls-o de mai multe ori vara, cum de a ieșit din nou, aproape în acelaș loc?

    Oare așa încerc și eu să mă scap de obiceiurile rele? Își scot capul din nou și din nou, degeaba încerc să le ascund, să le deghizez, să le neg. Reapar din nou și din nou. Sau ca și păcatul pe care încerc să îl biruiesc prin propria mea putere? Este cel cu care nu am încheiat socotelile definitiv, la cruce.

    Metanoia – îmi amintesc cuvântul, ca un răspuns. Nu ajunge să rup vlăstarul verde dintre pietre – va răsări din nou. Nu ajunge să închid ochii ca să nu văd obiceiurile nepotrivite – ele din nou ies la iveală. Nu ajunge să ascund doar păcatul – el rămâne acolo. Trebuie să-i extirp fără milă rădăcina. Trebuie să duc la cruce și să las acolo păcatul. Trebuie să-mi cer iertare și să mă înnoiesc. Să gândesc altfel. Să acționez altfel. Să trăiesc altfel. E nevoie să devin om nou. Nou, schimbat prin Cuvântul viu, transformator, aducător de viață.

    Metanoia – o înnoire a minții, a inimii, a vieții. Nu prin propriile-mi puteri. Nu prin efort omenesc. Ci prin Cuvântul Domnului care e gata să mă schimbe. Îl las să mă facă om nou.

    Tu îl lași?